Ce înseamnă pentru un suflet de adolescent, un suflet de copil, ameninţarea că nu vor mai avea voie după ora 21 într-un bar/club/ cafenea? Cât de ameninţător sună şi ce nevoi imperioase riscă să înăbuşească această interzicere?
Prima dată nu putem decât să empatizăm. Oare un adult poate empatiza în aceste momente cu adolescentul frustrat? Ori spiritul civic atunci când puştanii curg valuri, valuri printre mesele barului de noapte poate urla a revoltă faţă de copilăria ce uită să-şi trăiască bucuriile vremii…
Nu ştim să mai simţim? Nu ştim să mai asigurăm distracţii frumoase? Încape în sufletul tânărului alternativa la bar ori cafenea? Îi va simţi lipsa atât de acut, încât protestele să fie luate în seamă de bunul simţ ?
Mi se înghesuie în cap aceste întrebări, deşi raţional pare o metateorie menită să umple nişte seri friguroase.
"Se poate înota, din ce în ce mai greu, în bazinele fără apă..." Adrian Păunescu, Situaţie
RăspundețiȘtergereDesigur că, la un moment dat, lipsa iubirii trebuie înlocuită cu ceva. Cu o substanţă narcotică, extremă, care să provoace euforia aceea, de scurtă durată, dar intensă. Apoi, în cautarea efectului primei doze, se va repeta, la infinit, reţeta plăcerilor amăgitoare.
"Nu ştim să mai simţim? Nu ştim să mai asigurăm distracţii frumoase? Încape în sufletul tânărului alternativa la bar ori cafenea? Îi va simţi lipsa atât de acut, încât protestele să fie luate în seamă de bunul simţ ?"
Toate acestea nu pot fi decât nişte întrebări retorice, pentru că răspunsul e ştiut - dar păstrat cu discreţie, în sufletul adulţilor (părinţi, dascăli), cărora le e teamă să se declare vinovaţi majoritari. Suntem îngrădiţi de tentaţii, ni se ia dreptul la orice libertate, devenim sclavii unei societăţi superficiale şi mediocre, pentru că noi alegem asta. Întotdeauna, există două căi, şi tânărului - copil, adolescent, trebuie s i se deschidă ochii, cu conştiinciozitate, cu răbdare şi cu (atenţie!) dragoste, către cea corectă. Adulţii, care nu ştiu să facă asta, sunt adulţii seci, care nu au învăţat nimic din viaţă, adulţii iresponsabili, care nu ştiu să înlocuiască drogul acesta al senzaţiilor tari cu drogul iubirii, in sufletul copiilor lor.
Trăim mecanic cu toţii, nu doar copiii - nu sunt unicii vinovaţi... Trăim mecanic, pentru că nu ştim sa trăim plenar, nici să simţim!
Trăim virtual, într-o lume sufocantă, care se teme să iubească, să îmbrăţişeze, să simtă. Emoţiile pure sunt considerate ridicole, când, de fapt, adevăratul ridicol stă în robotismul, în care ne-am îngropat cu toţii.